"Cunoaşte-te pe tine" - aceasta este una dintre învăţăturile principale ale Upanişadelor. Conform acestei şcoli de gândire, atman, sufletul uman sau microcosmosul, este conştiinţa pură şi ca atare identic cu Brahman, sufletul universal, macrocosmosul sau Absolutul. În viaţa pământească, omul este asociat cu lumea aparenţelor, ataşat de sentimente; viaţa lui este determinată de karma, efectul faptelor săvârşite în existenţele anterioare.Aceste aspecte ireale produc iluzia realului şi acoperă conştiinţa în felul cum o coajă ascunde miezul fructului. Sufletul se identifică, prin eroare, cu acea formă trecătoare, pe care o putem numi complexul fizico-psihic.
Pentru a-l face conştient de existenţa sa adevărată, originară şi nepieritoare, Upanişadele îi insuflă omului atmanam viddhi - cunoaşte-te pe tine - şi-i spun tattvamasi - tu eşti acela, eşti una şi aceeaşi cu Brahman, Absolutul. Pentru a se descoperi pe sine, omul trebuie să se întoarcă de la lumea exterioară la interiorul său, trebuie să se vadă, în cuvintele lui Eminescu, cu binoclul întors. Astfel, el este nevoit să coboare în străfundurile sale şi să dea la o parte învelişurile irealităţii care ascund conştiinţa.
Cunoaşterea sufletului individual este în acelaşi timp şi cunoaşterea sufletului universal, ceea ce reprezintă suprema înţelepciune şi constituie ţinta spirituală a oricărui om. Aceasta îl eliberează din lanţul încarnărilor, şirul naşterii şi morţii, şi îi aduce salvarea eternă, reîntorcându-l la izvorul cosmic.
De-a lungul secolelor, această concepţie a stat la baza numeroaselor texte filosofice indiene şi a inspirat tot atât de multe opere literare. Cel mai de seamă exponent literat al gândirii upanisadice din secolul nostru a fost Rabindranath Tagore.
Piesa Iona a lui Marin Sorescu, inspirată dintr-o legendă biblică, se apropie tematic de ideile expuse mai sus. Lectura piesei nu ne-a sugerat însă ca autorul să se fi folosit de vreo sursă indiană. De aceea, credem că apropierea de idei reprezintă o surprinzătoare confluenţă cu gândirea indiană şi nu poate fi explicată prin influenţă sau împrumuturi. În acelaşi timp, coincidenţa aceasta aduce o dovadă grăitoare a fondului comun al sensibilităţii celor două popoare.
La începutul piesei, pescarul Iona se află singur pe malul mării, angajat într-o încercare de a pescui, timp în care dialoghează cu sine. Aflându-se la pragul finitului spre infinit, al temporalităţii spre eternitate, simbolizat prin hotarul dintre pământ şi apă, el caută să se găsească pe sine, pescuitul fiindu-i un prilej de contemplaţie. Năvodul e simbolul trecerii de la finit la infinit. Peştii pe care Iona îi pune din acvariu în năvod ca să-i "pescuiască" au rolul de a indica faptul că universul există în tine, că finitul poate să se regăsească numai pierzându-se în infinit. Spre sfârşitul tabloului întâi, Iona este înghiţit de o balenă şi în tablourile ulterioare el îşi dă seama că aceasta este înghiţită de o altă balenă, aceea, la rândul ei, de o a treia şi aşa, ad infinitum. Piesa nu specifică de unde şi nici când apare prima balenă. Astfel se poate crede că, de la început, personajul se afla în mijlocul acelor cercuri concentrice, învelişurile care au acoperit conştiinţa. Acţiunea scenică de înghiţire are meritul de a scoate acest fapt la iveală atât pentru spectatori, cât şi pentru însuşi Iona. Când află de existenţa acestora, el caută să iasă din ele. Desfiinţează primul cerc şi pe al doilea, numai pentru a constata că ieşirea din cerc nu-i realizabilă prin eforturi exterioare.
Ultimul tablou îi relevă lui Iona o serie de pântece ale balenelor, care la prima vedere îi par orizonturi. Orizonturile false şi ireale îi împiedică privirea să ţintească spre infinit, spre real.
Convins de zădărnicia ruperii lanţurilor exterioare, lona îşi pierde încrederea în mitul învierii, al mântuirii venite din afară. Îşi dă seama de irealitatea vieţii şi a lumii, uită numele tuturor obiectelor, de la soare până la masa din sufragerie, toate cele care reprezintă lumea aparenţelor. În fond, numele unui obiect nu este decât un semn; toate aceste "semne" îşi pierd semnificaţia pentru Iona. Uită şi cuvântul "viaţă", pentru că viaţa nu mai reprezintă Realitatea. Este ireală - maya.
Hotarele dintre viaţă şi moarte s-au şters. Subit îi vine o iluminare, se descoperă pe sine, strigă "Ionaa !" şi-şi spintecă pântecele.
Într-un interviu acordat unei reviste, Marin Sorescu a afirmat că numele "Iona" i-a sugerat o legătură cu "io" - forma arhaică a pronumelui românesc "eu". Afirmaţia este semnificativă şi din punctul nostru de vedere. La ultima etapă a auto-căutării, Iona reuşeşte să se identifice cu "Io", cu "eul" lăuntric, tocmai prin sacrificarea "eului" aparent. A depăşit faza în care se temea că şi-a pierdut ecoul (Tabloul I); acum, pierderea ecoului - a legăturii cu lumea exterioară, ireală - nu-l mai tulbură.
Acum, Iona s-a cunoscut pe sine, şi-a însuşit suprema înţelepciune. Şi-a eliberat sufletul din cătuşele corpului. Atman-ul s-a integrat în Brahman, s-a reîntors la izvor. În spiritul metaforei upanisadice, putem spune: după ce vasul s-a spart, spaţiul dinăuntrul său a devenit una cu cel din afară; microcosmosul s-a reintegrat cu macrocosmosul. Ultima replică a lui Iona -,,răzbim noi cumva la lumină" - se apropie de celebrele versuri din Upanisad:
"Condu-mă de la ireal la real,
din întuneric la lumină,
de la moarte la nemurire".
Acţiunea finală a piesei se află într-un uluitor raport cu o poezie a lui Tagore: "Ieşi afară din tine! Numai atunci vei simţi ecoul universului în pieptul tău".
Deosebirea cea mai vădită între personajul biblic şi cel al lui Sorescu constă în faptul că prorocul Iona este înghitit de un chit, care ulterior îl scoate prin gură şi-l aşază pe ţărm. Regenerarea acestuia este determinată de soartă, un factor extern. Iar ieşirea personajului lui Sorescu din cercuri rezultă din propria sa strădanie meditativă, simbolizată prin spintecare. În al doilea rând, regenerarea prorocului poate fi asimilată cu reîncarnarea*, pe când moartea pescarului duce la eliberarea sufletului din cercurile existenţelor pământeşti. Sufletul lui Iona, personajul sorescian, s-a eliberat, lepădând corpul ca pe o haină veche - aşa cum se spune în Bhagavadgita - în burţile balenelor, în mijlocul cercurilor lumeşti.
Astfel, finalul piesei demonstrează, pe de o parte, independenţa sufletului de corp şi, pe de alta, salvarea insului prin propria sa încercare. Eroul piesei nu depinde de destin, ci actionează conform unei convingeri anti-fataliste, idee care se asimilează celei susţinute în Upanişade.
Opera lui Marin Sorescu se înrudeşte cu literatura indiană şi prin alte aspecte, dintre care cele mai interesante sunt sentimentul infinitului şi ataşarea omului de natură. Natura apare aici ca o fiinţă vie, un personaj cu care omul poate comunica. De la valurile mării şi norii de pe cer până la cele mai mărunte gâze şi fire de iarbă, nimic nu scapă atenţiei autorului.
Recunoaştem, în încheiere, că la sugestia indianistului Sergiu Al-George am tradus piesa Iona în bengali (apărută la Editura Academiei Indiene) şi că tot dânsul ne-a atras atenţia asupra ideii de atmayajna, sacrificiul sinelui, prezentă în această operă. Pornind de la o sursă străină şi fiind îndrumat de propria sa intuiţie, Marin Sorescu a ajuns la un punct de convergenţă între spiritualitatea română şi cea indiană.
* Legenda biblică seamănă parţial cu o poveste jainistă în care un naufragiat este transportat de la apele indiene până la Sri Lanka în burta unui peşte (cf. Krishna Chaitanya, A New History of Sanskrit Literature, Bombay, 1962).
Comments
Post a Comment