Apărut în revista Cariatide, iunie 1992
Într-o poezie de prima tinereţe, Rabindranath Tagore a exclamat: "Departe de mine moartea în aceste frumuseţi/ ale lumii - printre oameni vreau să trăiesc/ să-mi găsesc locul în inimile vii,/ în poienile în floare sub luciul solar".1 Totuşi, dorul de moarte a fost la fel de puternic la el ca şi dragostea de viaţă.
În poeziile de adolescenţă, când se afla sub influenţa poeţilor vaişnav din secolele XIV-XVI, care cântaseră dragostea cuplului divin Krişna şi Radha, Tagore privea moartea cu un sentiment asemănător celui al Radhei pentru zeul iubirii. În pragul tinereţii, poetul a fost lovit de moartea unei persoane foarte apropiate. Mai târziu, când îşi scria autobiografia, reflecta asupra acelei zile cu o desăvârşită linişte şi seninănate. A simţit - se autoanalizează - că moartea este pierderea pe de o parte, dar eliberarea, pe de alta. Viaţa este un drum nesfârşit, pe care trebuie să-l parcurgi fără nici o oprire. Clipele bucuriei sunt plăcute tocmai pentru că sunt trecătoare.
Sentimentul dinamismului ce îi caracterizează deopotrivă viaţa şi opera îşi are punctul de pornire în perioada aceea, la care vom reveni.
La vârsta matură, impresionat de operele lui Kalidasa, Tagore se lasă cucerit de imaginea lui Şiva. Întâlnirea cu Moartea şi-o închipuie ca pe o nuntă (motiv mioritic?), în care sufletul său e mireasa Parvati, eroina bardului antic şi moartea e mirele Şiva. "Te voi însoţi, o, Moarte - spune Tagore în această ipostază - dacă mă iei cu cinstea cuvenită".
Până atunci moartea apăruse de câteva ori în căminul său. Între anii 1902 şi 1908 i-au murit tatăl, soţia şi trei copii. La vârsta de 41 de ani, i-a dedicat soţiei decedate un volum de versuri scrise în amintirea ei. În afară de acestea, numai o singură carte de poezie trădează deprimarea-i sufletească. "Pentru că am avut puţin - a scris după moartea celui mai mic copil - toate cele pierdute au dispărut pe veci. Nu se pierde nici o fărâmă din universul Tău, unde strălucesc atâtea sori şi stele. Micile mele comori pierdute nu-şi vor găsi locul oare la picioarele Tale?". Revenirea "pierderii" ca un leitmotiv explică starea psihică a poetului.
Aflăm din scrierile contemporanilor săi că poetul a fost un soţ şi un părinte deosebit de afectuos. Singur îi îngrijea pe bolnavii din familie, la paturile lor de moarte. În acelaşi timp a creat şi şi-a îndeplinit sarcinile de redactor şi altele pe care şi le asumase din proprie iniţiativă; suportând, totodată, cu calmul obişnuit, criticile nedrepte de care nu scapă nici un geniu. A fost înzestrat cu o extraordinară capacitate de detaşare. Artistul din el ştia să sublime durerile personale în creaţii adresate omenirii. Sentimentul dinamismului nu l-a lăsat să stagneze.
Într-o zi din bătrâneţe, după ce din întâmplare dă de poza persoanei pe care a pierdut-o cu decenii în urmă, creează cunoscuta poezie Portretul, care începe cu versul "Eşti doar un portret pictat pe pânză?". Recunoaşte: "Te-am uitat, tocmai pentru că te-am aşezat în străfundul inimii mele. Ochii mei nu te mai văd, dar tu eşti însăşi privirea mea. Albastrul cerului eşti tu, eşti verdele pădurii. Tu eşti poetul care trăieşte în sufletul meu".
Tot în acea perioadă, se gândeşte la propria sa plecare din lume şi cere binecuvântarea tuturor celor care l-au iubit şi celor care l-au rănit.
În după-amiaza zilei de 7 august 1941, a salutat lumea pentru ultima oară. Împlinise 80 de ani. Citim în lucrarea memorialistică Nirvana a doamnei Pratima Devi (nora poetului, care l-a însoţit în România) că în ultimele clipe şi-a atins fruntea cu mâna într-un gest de salut; apoi a trecut în eternitate. Cu doi ani înainte, îşi scrisese epitaful artistic: "Oceanul liniştii mi se întinde-n faţă. Dezleagă-mi barca, o, Tu cârmaciul vieţii mele! Să fiu eliberat de cătuşele Pământului şi să fiu primit în braţele marelui univers! Numai mila şi iertarea Ta, Eliberatorule, vreau să le port cu mine pe drumul meu veşnic."
Nu-şi mai dorea moartea glorioasă. După ce a fost recunoscut ca poet universal şi a fost proslăvit pe toate meridianele lumii, s-a deziluzionat de cinste. Era dornic să părăsească Pământul pe care îl iubise aşa de mult şi pe care îl cântase atât de frumos. "Cătuşele vieţii", pe care odată le prefera salvării spirituale, îi deveniseră acum insuportabile. A fost răpit de chemarea marelui univers.
Rabindranath Tagore a trăit ca un poet şi a murit ca un filosof. Un filosof nemuritor, dar rece.
1. Imn vieţii, traducere de Amita Bhose şi Iv Martinovici în "Steaua", Cluj, mai 1977, p.34
Comments
Post a Comment