Interviuri - "Mi se întâmplă să visez în română..." mărturiseşte Amita Bhose

"Mi se întâmplă să visez în română..." mărturiseşte Amita Bhose

Interviu publicat în "La Roumanie d'aujourd'hui", iunie 1986, consemnat de Vladimir Udrescu. În româneşte de Luiza Dascălu.

- Cu adevărat? o întreb cu uimire.

- Da, cu adevărat. Mi se-ntâmplă să visez în română, deşi limba mea maternă este bengali. Bineînţeles, îmi iubesc limba maternă aşa cum îmi iubesc sufletul; voiam să-mi dau doctoratul în bengali, şi totuşi'

- Şi totuşi?

- Şi totuşi, l-am dat în română cu un studiu amplu asupra poetului naţional al românilor, Mihai Eminescu, intitulat Eminescu şi India; a fost publicat în 1978 la Editura Junimea din Iaşi, în prestigioasa colecţie "Eminesciana".

- Oricum aş privi lucrurile, este ceva excepţional: o indiancă a izbutit nu numai să stăpânească la perfecţie româna, dar s-a ataşat loial şi fără complexe de cultura română'Între ţările noastre există nu numai mari distanţe geografice dar şi mari diferenţe în ceea ce priveşte limba, spiritualitatea. Cum aţi ajuns să participaţi într-un mod atât de profund, de organic la cultura română?

- România nu a fost niciodată pentru mine o ţară străină'

- Totuşi, nu v-aţi născut în România, n-aţi învăţat limba română în familie, nu aţi avut nici o "obligaţie" externă să traduceţi sau să comentaţi atâtea lucrări ale unor autori români în ţara dumneavoastră.

- Destinul fiecărui individ este imprevizibil. Repet: sunt indiancă şi-mi iubesc limba maternă şi cultura ţării mele. Dar în 1959, acum un sfert de veac, am avut ocazia să cunosc România: de atunci m-am consacrat studiului comparat al spiritualităţii române şi indiene şi consider aceasta unul dintre evenimentele capitale şi revelatoare din viaţa mea.

- Nu regretaţi acest ataşament de o cultură atât de diferită de cultura indiană, de o cultură în limba căreia scrieţi, de altfel, cu o intuiţie fecundă şi cu o fertilă sârguinţă?

- Voiam să-mi dau doctoratul în bengali, dar l-am dat în română. De ce? Aş fi putut să-l dau în engleză, limbă pe care o cunosc foarte bine. Şi totuşi, nu: am hotărât să-l dau în română, şi am ales această limbă pentru că în ea am descoperit o lume. Nu numai pentru mine, dar şi pentru compatrioţii mei. Din acest punct de vedere, sunt primul indian care a popularizat valorile spiritualităţii româneşti în India. Şi am făcut-o fără să recurg la intermediari'

- După câte ştiu, dvs. traduceţi direct din română. Şi mai mult, scrieţi direct în limba lui Mihai Eminescu, poetul căruia i-aţi dedicat, de-a lungul anilor, numeroase studii şi comentarii'

- Vă spuneam că am ajuns nu numai să gândesc, deci şi să scriu în română, ci şi să visez în această limbă. Poate să pară paradoxal, dar este un fapt real. Să duci la bun sfârşit un Dicţionar bengali-român, cel publicat anul trecut sub egida Universităţii din Bucureşti - unde lucrez ca lector la Facultatea de limbi orientale -, să studiezi raporturile culturale româno-indiene, în special prin prisma spiritului tutelar al lui Eminescu, sunt lucruri care cer o foarte bună cunoaştere - directă, "la sursă" - a limbii şi a literaturii române. Am participat la numeroase întruniri ale traducătorilor din română şi pot să afirm că sunt unul dintre rarii traducători care scriu şi gândesc direct în română, fără să recurg la dicţionar.

- Citind bibliografia dumneavoastră, am constatat că aţi tradus pentru cititorii indieni operele unor scriitori români care au pătruns pentru prima oară cu această ocazie în spaţiul milenarei dvs. culturi.

- Nu voi mai vorbi despre Eminescu; am scris în teza mea de doctorat că "este singurul poet european care a făcut India nemuritoare în ţara sa". N-aş menţiona decât traducerea operelor lui Ion Luca Caragiale (O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă), Mihail Sebastian (Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume, piese puse în scenă la Calcutta), Mihail Sadoveanu (Bordeienii), Zaharia Stancu (Desculţ), Alexandru Philippide, Demostene Botez, Gellu Naum, Mihu Dragomir, Romulus Vulpescu, Marin Sorescu etc., prezentaţi într-o antologie lirică. La fel, am publicat lucrări despre istoria, geografia şi cultura României.

- Dumneavoastră aţi prezentat, de asemenea, India cititorilor români'

- M-am considerat întotdeauna un propagator al valorilor culturale; de aceea am încercat să fac mai mult cunoscute valorile spiritualităţii indiene în ţara pe care o consider ca pe a doua mea patrie. Am tradus deci Scrisori rupte de Rabindranath Tagore, o antologie de Proverbe şi aforisme din Bengal şi Povestea prinţului Şobur (poveşti populare din Bengal), am redactat dicţionarul pe care l-am menţionat etc.

- Avantajul de a cunoaşte "la izvoare" o cultură este capital'

- Eu am avut ocazia să cunosc "la sursă" cultura română; acest fapt explică iniţierea mea în patrimoniul cultural al României. Am învăţat româna chiar în România, studiind în biblioteci şi vorbind cu oameni care aveau cele mai diverse preocupări, de la scriitori până la ţărani, în cooperativele agricole de producţie, unde am fost invitată de mai multe ori. Nu e inutil să menţionez că am debutat în literatură în limba română, cu un studiu despre Tagore în România, pe care l-am scris în 1961. Dar n-aş vrea să vorbesc prea mult despre mine. Aş vrea doar să subliniez un aspect care, după părerea mea, este foarte evident: figurez printre cei care au făcut să se vorbească mai mult despre spiritualitatea românească în India.

- Şi aceasta datorită pasiunii dvs. pentru Eminescu?

- Poate. Prin Eminescu am stabilit legături sentimentale definitive cu ţara dvs., cu poporul dvs., cu cultura dvs. Eminescu m-a determinat să-mi aprofundez cercetările asupra spaţiului cultural românesc.

- Ce reprezintă România pentru dvs.?

- În orice caz, pentru mine, ea nu este o ţară străină. Trebuie să vă mărturisesc că românii sunt foarte asemănători cu bengalezii în ceea ce priveşte structura interioară, trăsăturile de caracter, opţiunile artistice. De aceea nu m-am simţit niciodată o străină în ţara dvs. Cum aţi fi crezut că aş fi rămas un sfert de secol în mijlocul dumneavoastră şi nu numai ca simplu martor? Cum s-ar explica interesul meu pentru Eminescu, pentru spiritualitatea românească, dacă n-ar exista atâtea elemente comune între culturile noastre?

- Aţi afirmat acest lucru cu tărie în mai multe rânduri. Vă suntem recunoscători că aţi constatat, dvs., care scrieţi aşa de bine în română,"cât de profundă este pătrunderea Indiei în sufletul poporului român". Dvs. aţi reprodus o memorabilă afirmaţie a poetului şi filosofului nostru Lucian Blaga: "printr-o asimilare totală, motivele de provenienţă indiană au intrat chiar în fiinţa noastră, de unde nu le mai putem smulge fără să distrugem ţesuturi vitale". Dvs. ne-aţi arătat - în studiile şi lucrările dvs. - de ce ,,a fost atras Eminescu de India", ce-au însemnat pentru el imnurile vedice, Kalidasa, buddhismul; ce să mai vorbim despre afinităţile cu opera lui Tagore? Un mare istoric şi critic literar român, G. Călinescu, afirmă că "marile popoare se caracterizează printr-o profundă noţiune a eternităţii şi prin faptul că pun viaţa terestră sub semnul absolutului". Aţi revelat faptul că "sufletul indian nu a fost, nu a putut fi transplantat în solul occidental. Singur poetul din ţara Mioriţei, Mihai Eminescu, l-a integrat în spiritualitatea poporului său". Ar trebui să vă fim recunoscători numai şi pentru această afirmaţie (care se bazează, de fapt, pe o profundă cunoaştere şi cercetare a faptelor). Prin intermediul unor personalităţi ca dumneavoastră progresează dialogul culturilor.

- V-am spus deja că demersul creator românesc în acest domeniu m-a determinat nu numai să învăţ limba română, să studiez literatura română, să traduc din română, ci şi să visez în română. Ce-o să spuneţi despre faptul că, în visele mele, bunicii mei vorbesc româneşte?